Arhive etichetă: dincolo de copilarie

ce zice Adina despre „dincolo de copilărie” –

Mă bucură că apar din ce în ce mai multe comentarii cu privire la roman. Nu mi-a mai rămas nici un exemplar dar, se pare că, măcar un sfert din posesorii lui au început să-l citească… Pentru ceilalţi va rămâne mereu acelaşi … Continuă lectura

Publicat în vorbe | Etichetat , , , | 1 comentariu

„Dincolo de copilărie” – ce zice Cristina

De curios ce sunt, am rugat-o pe Cristina să spună două vorbe despre roman, că, la urma urmei, blogul de asta a luat fiinţă, să mai zicem câte una alata despre scrieri, a mea şi ale altora, despre ce ne … Continuă lectura

Publicat în vorbe | Etichetat , , , | 1 comentariu

la subiect

Ieri, cu toată nebunia de afară şi din apartamente, unde, în lipsa aerului condiţionat, poţi avea senzaţia că bietul creier îţi dă în clocot, m-am apropiat totuşi de computer în compania unui pahar uriaş de bere rece – ştiu, nici berea … Continuă lectura

Publicat în vorbe | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

alienarea II

(continuare) Aţi văzut vreodată un om strămutat, un om plecat de la ţară şi ajuns la oraş. Eu am cunoscut un astfel de om. În prima lui dimineaţă de orăşean, când a ieşit pe stradă a început să ureze bună … Continuă lectura

Publicat în vorbe | Etichetat , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

alienarea

Există o persoană care nu-mi dă pace, o persoană căreia îi dau în mare măsură dreptate, când mă sfătuieşte să îmi văd de treabă şi să nu-mi pierd timpul cu articolele, comentariile, răspunsurile şi  reţetele de pe blog. Recunosc îmi … Continuă lectura

Publicat în vorbe | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

despre mine

Mare lucru nu veţi afla despre mine. Nici eu nu ştiu mare lucru. Ştiu doar o seamă de întâmplări din trecut, căci viitorul e nesigur şi aproape că nu există, iar prezentul devine certitudine abia după ce nu mai e şi devine trecut.
M-am născut demult, în 1951, în alt secol, în alt mileniu, pe vremea când Clujul nu era Napoca, era doar Cluj, un oraş universitar cumpătat şi cuminte, fără fauna pestriţă, ce avea s-o genereze industrializarea în doru’ lelii, care l-a năpădit ca o molimă spre sfârşitul secolului XX.
Am devenit apoi orădean, prin voia părinţilor mei şi a Celui de Sus, dar tot la Cluj mi-am petrecut studenţia – mi-am petrecut, zic, căci studenţia, spre mândria dar şi spre marea mea ruşine, uneori, am privit-o ca pe petrecerea vieţii mele, ca pe un banchet de litere, cuvinte, amestecate cu teatru, femei, rock’n’roll şi votcă.
Nu mi-am dorit să ajung profesor, dar pe diploma mea asta scria, profesor de limba şi literatura engleză şi asta trebuia să fac. Timp de douăzeci de ani, ca profesor de liceu, şi încă vreo trei de chibiţat, ca asistent la o facultate din Oradea, m-am zbătut să descopăr în mine o umbră de vocaţie. Poate mi-a plăcut, poate am dezgheţat câteva minţi, poate am scârbit pe mulţi – n-o să aflu niciodată adevărul – dar, până la urmă, n-a fost să fie, am lăsat şcoala pe-o meserie mai bănoasă. Regrete? Câteodată, da.
Nu de multă vreme, m-am apucat de scris, de fapt, am perseverat diabolic, căci zvâcnirile într-ale scrisului sunt vechi, de-nu-mai-ştiu-de-când. Am scris două romane, Dincolo de copilărie şi Curtea cu melci iar, de-o să am zile, o să mai scriu.
Ce să mai zic despre mine? Citiţi-mi vorbele din cărţi, mai bine decât ele nu pot să mă descriu. Continuă lectura

Publicat în despre mine | Etichetat , , , , | 6 comentarii

vorbe de început

Ce să zic, cum să-mi promovez cartea? Simplu, vă spun sincer că romanul nu-i chiar atât de slab pe cât mă aşteptam… Glumesc. Mie îmi place, îmi place pentru că e vorba despre mine iar vouă ar trebui să vă … Continuă lectura

Publicat în vorbe | Etichetat , , , , | 2 comentarii

pretext

Până mai ieri eram un om obişnuit. De-acuma, că unii, mai în glumă mai în zeflemea, îmi zic scriitor, mă flatez cu gândul că n-aş mai fi şi mă văd obligat să mai fac ceva… Am făcut un blog. De … Continuă lectura

Publicat în vorbe | Etichetat , , , , , | 2 comentarii