Tabloul

Trecutul pare să fie singurul timp real, adevărat, istoric, palpabil, deși timpul, nefiind decât o convenție, nu e accesibil simțurilor. Asta deoarece prezentul nu ține decât o clipă, iar viitorul e doar o iluzie. Niciodată nu ajungi în viitor, căci el se transformă din plan mental, altfel inexistent fiind, în efemerul prezent, care de cum apare devine trecut. Probabil că de aceea oamenii, când ajung la o anumită vârstă, ignoră, cu sau fără voia lor, întâmplările prezentului și rămân ancorați în trecut.Trecutul e o certitudine și asta le face bine. Ei mereu povestesc despre ce-a fost. Unii doar așa să demonstreze cât de grozavi au fost când erau tineri, în armată… majoritatea băbălăilor vorbesc despre armată, iar alții se lasă pur și simplu prinși în mrejele evenimentelor uitate. Uitate de alții, nu de ei, că ei nu mai știu ce-au mâncat alaltăieri ieri la prânz, dar nu uită cum făceau “sectorul” la WC, că așa se numea eufemistic spălatul căcătorilor turcești din unitățile militare. Bine, sector puteai avea oriunde, la spălător, în curte, la porci, în bucătărie, la spălat vase…

Bine, dar nu despre asta vreau eu să vorbesc. Mai zilele trecute un amic de-al meu, Mircea Teaha, și dacă zic amic, așa e, că eu, slavă Domnului, am puțini, a publicat o povestire despre vremurile pe care copiii noștri nu le țin minte, că erau prea mici să facă legături logice între viețile lor și cele ale părinților.

Omul ăsta scria despre perioada când fusese arestat și interogat de securitatea statului, că pasămite îl consideraseră dușman al clasei muncitoare și ale nemaipomenitelor realizări ale societății socialiste multilateral dezvoltate. Nici nu trebuie să pronunț cuvintele astea, că doar scriindu-le mă apucă scârba și mă trec fiori de câtă dezvoltare multilaterală înghițisem. Pe de altă parte, îmi aduc aminte de tinerețea mea revoluționară – așa o numesc eu cu ironie, căci, în afară de faptul că refuzasem de mai multe ori să fac parte din partidul comuniștilor români, nu făcusem mare lucru. Dădeam din gură, că, har domnului, spre disperarea neveste-mii care-mi spunea că-s inconștient, eram slobod la limbă și simțeam o plăcere aproape malefică să glumesc pe seama comuniștilor și a conducătorului lor suprem.

Erau vremuri tulburi. Și oamenii erau tulburi. Nu știai cu cine vorbești sau cui te destăinui, că în spatele fiecărei figuri zâmbitoare și pline de înțelegere se putea ascunde omul ce urma să-ți deschidă larg porțile închisorii. Se vede treaba c-am fost norocos. În afară de un linge blide care m-a ciripit organelor după o zi de alegeri, ceilalți mi-au dat pace. Ori considerau că n-am toate țiglele pe casă, lucru ce conținea un sâmbure de adevăr, ori își ziceau că poate încurcasem numărătoarea paharelor la crâșmă, fapt ce deseori putea fi dovedit cu martori.

Ăla cu alegerile, știu că mă prinsese într-o pasă proastă și, deși îl bănuiam că sifonează, i-am spus exact ce gândeam… Nu mai țin minte ce zi a săptămânii era, probabil duminică, să n-ai nici un motiv să ocolești sfintele urne. Bagsamă că duminică era. Ieșisem afară plin de draci, cu găleata de gunoi în mână, și urma să duc ceva cărbuni în casă, când mă-ntâlnesc cu prostu ăsta, de-mi era vecin de bloc, care altă treabă n-are decât să intre-n vorbă cu mine. Era un soi de activist dânsul, un fel de pielea pulii, care ne anunțase cu o zi-două înainte să nu omitem din programul nostru cetățenesc ziua de vot ce-avea să se-ntâmple.

– Ce faci vecine, ai fost la votare?, mă-ntrebă păduchele, cu un zâmbet larg și tâmp pe față, de parcă nu vedea că duc gunoiul.

– De ce mă, se dau ș-acolo lapte, carne și ouă? N-am fost, da dacă tu zici că tovarășii sunt darnici, mă duc și stau de două ori la rând, îi răspunsei eu. Nu vezi că duc gunouiul?

– Da te duci, nu?, insistă ăsta, să se afle-n treabă și să mă mai tragă de limbă.

– Da tu ai fost? îi răspunsei eu tot cu o întrebare.

– Am fost, cum să nu fiu. Am fost, am deschis ușa de la secția de votare, am votat și azi nu mai am nicio treabă.

– Ești un om fericit. Da văd că o treabă totuși ai, mă fuți pe mine la cap cu votarea. Știi ce, ca să fii liniștit din punct de vedere inclusiv și perpendicular, uite amu votez și eu, îi spusei eu în doi peri, răsturnând găleata în tomberonul pentru gunoi. Ești mulțumit?

– Vecinu’, io n-am vrut să te supăr, zise el simulând oarece jenă, da văd că matale te-ai sculat cam prost indispus…

– Nu, mă, m-am sculat numa’ prost, așa cum mă scol în fiecare zi. Alții se scoală deștepți… Ce să-i faci, la tăți ni-i greu, încheiai eu discuția, îndreptându-mă cu găleata goală spre ușa subsolului, unde fiece om își depozita lemne și cărbuni, că d-aia aveam încălzire centrală…

          Când am ajuns în casă, nevastă-mea trebui neapărat să afle ce discutasem cu creatura de la etajul patru și se luă cu mâinile de cap auzind ce schimb intelectual de replici avusesem. Și uite așa, vrând, nevrând, am ajuns și la secția de vot unde mi-am făcut datoria de cetățean anulându-mi buletinul și introducându-l duios în urnă.

          – Vezi, dacă îți stăpâneai oleacă limbarița, puteam sta acasă. Tu nu știai că zdreanța aia-i povestitor la secu?, mă apostrofă pentru a nu știu câta oară nevastă-mea. Eu nu te înțeleg, câteodată ești chiar inconștient! Dacă te cheamă ăștia „albaștri”  la întrebări?

          Nu i-am răspuns mare lucru, că avea și ea dreptate. Cu trei copii acasă nu-ți puteai permite tot soiul de aroganțe. Dar asta nu înseamnă că m-am lecuit, nici chiar după ce, la câteva zile, fusesem într-adevăr scos de la ore și invitat la sediul poliției. Știu că intrasem în birou plin de voie bună, că mă gândisem că ălora, dacă le arătai că ți-e frică, te mâncau uns pe pâine. Norocul meu era că făcusem vreo doi ani de teatru, poate chiar trei, plus oleacă de regie, și nu mă pierdeam cu firea când era vorba să mă rancontrez cu un milițoi. Drept  e că nu știu până-n ziua de azi dacă ăla cu care m-am întâlnit era securist sau nu. Avea uniformă, avea și grade… Căpitan, ori maior cred că era. N-are importanță.

          Discuția s-a desfășurat civilizat, el îmi zicea tovarășu’, eu îi spuneam ‘domnu’. M-a întrebat din start dacă am votat și i-am zâmbit impertinent, știind  despre ce-i vorba : – De ce mă întrebați, știți bine c-am votat?

 Până la urmă am ajuns la un numitor comun, că dacă vor ciripoi, să-și aleagă oameni deștepți. Pe scurt, dacă un om te întreabă dacă ai votat, și tu, răsturnând găleata de gunoi în tomberon, îi spui că voi vota imediat, nu înseamnă nimic… Înseamnă că cel care te toarnă e un tembel și n-a înțeles că faci mișto de el.

Cam așa s-a desfășurat întâlnirea mea cu organul. În final, el m-a sfătuit totuși, cu o bunătate ce nu-l prindea defel, să am grijă ce vorbesc, că oamenii-s răi… Noroc cu el, care știa prea bine că individul care m-a turnat era prost grămadă.

Au trecut zile, luni, ani și eu nu m-am potolit. Nu puteam. Dracu’ știe, era ceva în mine ce nu-mi dădea pace. Știu că venise o vreme când prin toate instituțiile se schimbau tablourile „tovarășului suprem”. La radio, la Europa liberă, se făcea mișto de poza lui, că nu i se vedea decât o ureche, și-i scoseseră ăștia vorbe cum c-ar fi într-o ureche. Așa și era. Iar imbecilii de la propagandă s-au gândit să-i schimbe poza. Pe el n-aveau cum să-l schimbe. Era pe ultima sută de metri, când curva aia urâtă și proastă, de-i era nevastă, “ajunsese” doctor, academician și nu mai știu câte… Codoi, c-așa era botezată după ce citise codoi în loc de dioxid de carbon.

Era fierbere mare. Peste tot chițimeii buni la toate umblau prin birouri și înlocuiau tablourile preaiubitului fiu al poporului.Trăiam în școală momente destul de apăsătoare. Eram doar vreo trei oameni care evitaseră onoarea de a fi membri de partid și, cine știe, poate așa era, poate eram eu prea sensibil, dar aveam impresia că toți colegii mei erau împotriva mea. Ceillalți aveau probabil stomacul mai tare… La clasă mă simțeam totuși în largul meu. Făceam ceea ce îmi plăcea să fac. Asta mă ținea pe linia de plutire.

Ca mai toți dascălii, aveam și eu chichițele mele. Una dintre ele era să nu dea nimeni năvală peste mine în timpul orei. Odată scosesem din clasă un inspector școlar căruia i se năzărise că poate intra oriunde și oricând. Îi spusesem că buda-i mai încolo și că greșise ușa. Ăla, revenindu-și din șoc, mi-a comunicat oficial că-i inspector școlar. Numai că eu n-aveam obiceiul să glumesc cu treburi din astea, și luându-l pe după umeri, îl scosesem din clasă. Pe hol l-am întrebat ce specialitate avea. Băiatul, că arăta ca un băiețaș, era inspector de educație fizică. I-am explicat sec că o regulă de bun simț spune că la ora cuiva intri doar o dată cu profesorul, sau nu intri defel. Fusese de-a dreptul siderat și plecase fără alte discuții, ață în biroul directorului, care îi explicase probabil că aveam dreptate. Cu toate astea, pe mine m-a criticat între patru ochi, subliniind faptul că nu poți scoate un inspector de la oră. – Ei, uite că se poate, i-am răspuns eu și l-am lăsat să spumege în biroul lui directorial.

Da, să povestesc de tablou, că m-am luat cu vorba. Veniseră o grămadă de tablouri la școală, multe, că liceul avea trei etaje, plus birouri admistrative, ce nu se puteau lipsi de imaginea adoratului. Eram așa, cam pe la mijlocul orei când, cioc-cioc… Și intră profesorul de fizică, Nicu Iovan, să fie iertat, care-și cere scuze și mă roagă – era profesor de serviciu în ziua aia – să-i dau voie să schimbe poza tovarășului. Ce să-i zic, eram amici. Îi fac semn să intre, da nu mă rabd să-l întreb că, dacă tot o schimbă, pe cine pun în loc… Omu se face roșu la față, că ori îi venea să râdă și nu putea, ori avea oarece jenă față de elevi. Da eu sunt sigur că-i venea să râdă, în hohote chiar. După el intră și alaiul, adică tâmplarul cu scara pe umăr, care auzise ce zisesem și râdea pe-nfundate, urmat de electrician, cu o trusă de scule într-o mână și un maldăr de tablouri sub celălalt braț.

– No, împingeți catedra mai în față și faceți ce vreți, că io nu mă bag în politică, le-am zis celor doi chițimei.

Ăștia se-apucă ei să-și facă loc cât să-ncapă scara deasupra tablei, că acolo era expus importantul națiunii, electricianul urcă, dă jos tabloul vechi și, ce să vezi, tabloul iese cu cui cu tot… Sloboade ăla o înjurătură silențioasă și-l întreabă pe celălalt: – Pe ăsta cum dracu-l punem, c-o ieșit cu bolț cu tăt? Tâmplarul îi întinde un cui scurt și gros și-i zice: – Bate-l pe ăsta, că poate intră în gaura bolțului.

Pereții erau de beton. Nu intrau cuie în ei. Dacă voiai să atârni ceva, trebuia să puști bolțuri, altfel slabă speranță – exista o sculă specială de pușcat bolțuri. Da și aia era cu schepsis, avea capse cu praf de pușcă și n-ajungea pe mâna oricui, că era un soi de armă… În fine, încearcă băiatul de pe scară să bată cuiul, iar ăstalalt îi întintea deja noua operă fotografică ce trebuia s-o înlocuiască pe cea veche. Cuiul se-ndoaie, ală își dă peste degete și scoate o înjurătură, d-aia sonoră, de dulce, cu fută, tata, mama, morții… și coboară de pe scară sugându-și unghia vătămată. Elevii se distrează, își dau coate… Eu tac.

– Hai mă să batem un bolț, că cuiele-s slabe, bolborosi cel ce stătuse cu tabloul în mână.

– Încearcă tu, că io-mi futui un jejet, îi răspunse rănitul, privindu-și cu îngrijorare unghia, ce își schimba încetul cu încetul culoarea.

Celălalt urcă în locul ăstuia pe scară cu un bolț într-o mână și cu ciocanul în cealaltă. Începe să bată, și bate, bate… Bolțul se îndoaie, dar omu scapă cu degetele-ntregi. Blastămă printre dinți și coboară. Urcă cu alt bolț în mână. Nimic.            Se-ndoaie și ăsta.

Atunci, să tot fi trecut un sfert de oră, îmi pierd răbdarea, că mă țineau din treabă, și zic: – Bă, ce dracu, voi nu știți că ăsta nu merge bătut, numa-mpușcat?

La chestia asta, recunosc, nepremeditată, în clasă s-a făcut o liniște de mormânt. Nici nu știu dacă auzisem poanta înainte, dacă era un banc, sau îmi venise mie pe moment. Iovan, ieșise din clasă și-și aprinsese o țigară, făcându-mi semn să ies după el. Ies. Îmi aprind și eu o țigară.

– Tu ai auzit ce-ai zis, ești nebun?, șopti colegul meu, care nu prea știa ce să facă, să râdă, sau s-o ia din loc.

– Da, mă, tu nu știai că în peretele ăla nu intră cuie?, am zis eu tare, să audă toată lumea.

– Lasă, că nu ești tu prost degeaba, știu io ce-ai vrut să zici, șușoti complice Iovan.

– Mă, tu cu un singur lucru ai dreptate, sunt nebun. Asta recunosc, da pe de altă parte mă mir că tu, care cu greu te prinzi de o poantă fără să ți-o deseneze cineva, ai înțeles-o pe asta la prima audiție. Să nu-mi spui că tragi și tu cu urechea “dincolo”, că, sincer să fiu, nu cred c-am inventat-o eu acuma?

– Lasă-mă dracului că-mi vine să râd și mă piș pe mine!, șopti iar Iovan, luând-o cu pași urgenți spre prima budă.

Rămăsesem locului să-mi termin țigara. Nu peste mult, omul meu se întoarse mai liniștit, dar cu fața roșie și cu lacrimi în ochi.

– De ce plângi, ți-a murit ceva, sau cineva?, îl luai eu la rost cu zâmbetul pe buze.

– Lasă că știi tu… Mă, dacă nu râdeam simțeam că pușcă rânza-n mine, răspunse el în surdină.

– Nu-i nimic de râs. Tu nu vezi că nu mai poți râde decât în budă? Asta-i de râs? O fi de râs faptul că nu mai poți vorbi, sau că voi, ăștia maturi politic, nu ca mine, vă comportați ca un detașament de pioneri tembeli? Numa cravata roșie vă lipsește…

Din clasă se auzi o pușcătură. Probabil că electricianul găsise vreo capsă rătăcită prin trusă și făcuse ce trebuia să facă de la început, pușcase un bolț.

– No, ai văzut c-am avut dreptate?, îi zisei lui Iovan, pe care care iar îl bufnise râsul.

Mi-am continuat ora. Mult nu mai rămăsese din ea și nici eu mare chef nu mai aveam. Am observat însă că elevii mă priveau altfel. Nu știu, cu un fel de teamă, cumva… circumspect. N-aveam să aflu decât peste vreo 30 de ani, când, la o băută, unul dintre ei mi-a mărturisit oarecum jenat:

– Domn profesor, dumneavoatră mai țineți minte faza aia cu tabloul lui Ceaușescu?

– Da, omule, și nu-mi mai zice „domn profesor”, că pe vremea când erați elevi îmi ziceați Teo. Ce-i cu tabloul?

– Să vă spun, noi am înțeles poanta aia, da n-am avut curajul să râdem…

– De ce, pentru voi o spusesem, da-m observat că înghețase căcatu-n toți?

– Știm, da credeam, spre rușinea noastră, că sunteți un fel de agent provocator… Ne-am lămurit noi mai târziu… Drept e că am râs după ce ați plecat toți din clasă.

– Nu-ți face probleme. Nici profesorul Iovan n-a avut curaj să râdă… Ba nu, el a râs, da-n budă. Lasă, așa erau vremurile. Nimeni nu se comporta normal, deși normal are un spectru foarte larg. Voi credeați că ați reacționat normal, iar eu credeam același lucru.

– Da, Teo, doar că nu-mi dă pace gândul că te-am bănuit atunci de o chestie care mi se pare total aiurea.

– Un om mai deștept decât mine zicea că nimic nu este ceea ce pare a fi. Mulțumește-te cu asta. Împacă-te cu gândul că fiecare om trebuie să-și accepte păcatele, să se ierte, și să conviețuiască cu ele.

 

Acest articol a fost publicat în vorbe și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Tabloul

  1. Stefan spune:

    Citind asta am rîs şi eu cu larimi în ochi.

  2. klausenburger spune:

    Excelenta si autentica descriere a epocii de aur!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s