cuvinte amărâte

Ei bine , au trecut şi alegerile. N-am trecut pe la urne. Cu toate îndemnurile televizate, cum că e de datoria oricărui cetăţean responsabil să meargă la vot, să se exprime liber şi aşa mai departe, am preferat să nu votez, iar, de aici înainte, cred că n-o s-o mai fac  vreodată . Am ajuns la concluzia că ţara în care trăiesc e prea puţin şi ţara mea… atât de puţin încât votul meu nu mai contează.

Mai săptămânile trecute, ieşind să cumpăr pâine, am nimerit într-o coloană gălăgioasă de susţinători ai PP-DD… „spaima ciocoilor”… am mers cu ei, că nu-i puteam evita, covârşit de ruşinea că şi Oradea  geme de proşti. Am mers până în dreptul magazinului de pâine şi m-am refugiat uşurat înăuntru, aşteptându-i să treacă. Poate că necazul meu e că n-am ştiut niciodată să merg într-o coloană, să cred prosteşte în promisiuni. Adevărul e că şi dacă erau de la alt partid aş fi încercat aceeaşi repulsie. Nu mai cred, nebun aş fi să cred în promisiunile clasei politice româneşti.

De ce ? Am o mulţime de răspunsuri, lucruri despre care am vorbit în multe din articolele mele anterioare, „Ilie de la primărie”, „Despre oameni şi câini”, „Reforma”, „Suntem bolnavi”, „Alienarea”, etc.… N-am de gând să mă repet… Poate că nu am dreptate, dar s-ar putea să am. Cred că am. Eu nu-mi mai recunosc ţara, m-am trezit peste noapte în altă parte, în ţara Ilenei Ciuculete şi a altor gurişti mediocri, în ţara Zăvorancelor, a lui Cătălin Botezatu, a Danei Săvuică, a Monicăi Tatoiu, a lui Vanghelie şi Becali, Ponta şi Năstase,  regatul impostorilor, semidocţilor, al „divelor” (ca să nu le zic curve), al javrelor politice, interlopilor şi plagiatorilor…  Mă uit cu scârbă la televizor, mă uit totuşi să văd în ce hal de degradare am ajuns.

Erau vremuri când aveam un loc al meu, ştiam cine sunt, eram „domnul profesor de engleză”, că nimeni, nici măcar colegii,  nu îndrăzneau să-mi zică „tovarăş”… Apoi, n-am mai vrut, începuseră să apară printre plebei copiii parveniţilor, ale căror progenituri se considerau hărțuite dacă trebuiau să înveţe. Am fugit în noua economie privată, la un salariu mai bun şi la o umilinţă pe măsură… Acum, pensionar fiind, nu mai ştiu cine sunt. De aceea nu mai vreau să votez şi nu numai. Nu mai vreau s-o fac şi pentru că fiecare vot gândit e contracarat de alte 20 din marea masa de manevră a politicienilor, din şleahta de idioţi care votează pentru „schimbare”, înghiţind pe nemestecate toate gogoşile electorale. Văd că am ajuns în ţara mea un om fără de ţară. Şi mai e o treabă, votul universal mi se pare o tâmpenie. Ca să votezi trebuie să ai capacitatea de a gândi, de a şti ce vrei, nu doar aşa, să-l schimbi pe dracu cu mă-sa… Votul nu e pentru oricine, dar asta-i discuţie lungă, iar problema, la prima vedere, poate părea total nedemocratică şi nu cred că are rost să-mi răcesc gura de pomană.

Bine, pe lângă toate acestea am şi motive mult mai personale: în ţara mea nu pot să public. N-am scris mare lucru, am două romane terminate şi un al treilea în „travaliu”… N-or fi ele capodopere, dar sunt literatură originală, absolut comestibile pentru cititorul de rând, care nu caută doar senzaţionalul impregnat cu ură, sânge, senzaţional ieftin şi sex. Şi apoi nici nu-mi doresc mare lucru, nu vreau să ajung în manualele şcolare, ca Andreea Esca care, fie vorba între noi, nici n-are ce căuta acolo… Aş fi vrut doar să le văd publicate într-un tiraj modest, aşa de dragul cărţii scrise, dar în edituri, ca mai peste tot, nu e loc pentru lucruri normale. Editurile capitaliste (a se citi, „din capitală”) şi nu numai sunt atrase doar de ceea ce se vinde… Pe undeva îi înţeleg, trebuie şi ei să trăiască, să facă profit şi cum altfel ar putea-o face decât profitând de poftele nesăţioase ale gloatei.

N-ar fi bine să se înţeleagă că eu privesc această gloată cu dispreţ, nicidecum. Eu nu mă situez deasupra oamenilor, provin şi eu din aceeași gloată amorfă, doar că m-am şlefuit oleacă prin viaţă şi vremuri. În schimb, cu profund dispreţ îi privesc pe cei care, cu bună ştiinţă, au împins naţiunea  în această stare de prostire, oarecum ingenuă, pe cei care au distrus deliberat învăţământul românesc, pe cei care dezinformează şi promovează nonvaloarea, căci iată, după 22 de ani, rezultatele se văd: am ajuns un neam condus de hoţi, interlopi şi plagiatori.

Ei, să nu ne facem totuşi probleme, zic eu sub formă de încheiere şi cu umbra de optimism ce mi-a rămas, va fi şi mai bine, dar până să fie bine, va fi o vreme mult mai rău.

Acest articol a fost publicat în vorbe și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la cuvinte amărâte

  1. Matei Bitea spune:

    cu partea din finalul textului nu sunt de acord, adică trebuie să ne facem probleme! sunt sigur că nici alții nu sunt, iar tocmai acesta este motivul pentru care o să fie bine… mai târziu însă… nici eu nu m-am dus la vot, la ultimele două-trei „sesiuni” de alegeri, aproximativ din aceleași considerente… iar dacă îmi aduc aminte de momentul în care a trebuit să aleg între iliescu si vadim…

    • mirceateorean spune:

      Ei, nu te îngrijora, nu m-am ramolit, chestia cu „nu trebuie să ne facem probleme” era un soi de ironie… Ai dreptate, trebuie să ne facem probleme… asta am vrut să spun şi eu, doar că am spus-o puţin altfel.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s