capra vecinului

 

Vor zice unii că fac acum o chestie tipic românească, că îmi doresc să moară capra vecinului. Nu-i chiar aşa, nu asta îmi doresc, aş vrea doar ca vecinul să-şi pască lighioana acolo unde a semănat el şi să nu se lăcomească la trifoiul altuia.

Despre ce vorbesc? Vă spun mai încolo. Să admitem acum niște adevăruri. Fiecare om, când ajunge la o anumită vârstă, se hotărăște, după cum îl duce capul, ce va face cu viața lui, ce meserie îşi va alege. Apoi, cu voie bună sau mai chinuit, omul face meseria asta până ce, într-o zi, „statul”, ca un părinte iubitor îi spune: Destul! E vremea să  te odihnești! Ia poftește în pensie! Ca să-şi petreacă ultimii ani în tihnă, tot „statul” are grijă ca fiecare, să primească lunar o sumă de bani, numită pensie, pensie ce se calculează conform unor formule ciudate şi întortocheate.

Odată ajunşi la pensie, însă, apar nemulţumirile. Fiecăruia i se pare că el fost mai important, că activitatea pe care a depus-o, a fost dintre cele de care ţara nu se putea lipsi. Unii au dreptate, alţii, n-au. Dacă ar fi să mă uit doar la bugetari, la profesori, învăţători şi medicii din sectorul de stat, bunăoară, observ că nu se plâng de pensii deşi sunt mici, ruşinos de mici. Nu se plâng pentru că o viaţă întreagă au fost obişnuiţi să nu fie băgaţi în seamă, să li se dea puţin şi să li se reproşeze că nu fac destul. Nici funcţionarii ieşiţi la pensie nu zic mare lucru, în schimb se plâng militarii, ei se plâng deşi au cele mai mari pensii iar noi, spectatorii, ne mirăm ce se întâmplă, cine pe cine a nedreptăţit.

Aici vroiam să ajung. Lamentările pensionarilor militari din ultima vreme mă fac să-mi fie mie ruşine de pretenţiile lor. Ei, spre deosebire de ceilalţi bugetari, au fost  cei mai răsfăţaţi şi aşa se întâmplă, copiii răsfăţaţi devin obraznici. Nu se ştie de ce militarii trăiesc cu impresia că servesc ţara, că apără patria… De cine? Virtual da, asta fac, îi mănâncă stresul prin cazărmi, de atâta pregătire de luptă… Şi e drept, viaţa din cazarmă nu se aseamănă cu cea de la catedră sau cu cea de la birou…  În realitate, însă, nu-mi amintesc să ne fi apărat de vreun duşman. În ‚ ’89, când se vehicula ideea existenţei unor aşa zişi terorişti, n-au fost în stare să captureze nici unul, ba mai mult, de pregătiţi ce erau pentru luptă, s-au împuşcat între ei.

Dacă văd rostul pompierilor militari, al poliţiei şi în oarece măsură al serviciilor secrete, nu pot spune acelaşi lucru despre armată. Oricât de eroi ne-am fi născut, în condiţiile unui război modern sau şi mai rău, nuclear, armata noastră este absolut inutilă. În astfel de condiţii, diferenţa dintre militari şi civili, ar fi că militarii ar muri în uniforme iar moartea lor n-ar folosi nimănui. Cu alte cuvinte, armata noastră, şi a tuturor statelor mici, este o chestie de orgoliu feudal, un moft de paradă, un lux pe care nu ni-l putem permite. Chiar dacă ar fi să avem o armată reală, costurile tehnicii modernă de luptă depăşesc cu mult forţa noastră financiară. Militarii însă nu percep realitatea – n-au nici un interes – ci se iluzionează  că îşi fac datoria faţă de patrie, că alegând această meserie, se sacrifică pentru ea. Nimic mai fals, nimeni nu le cere aşa ceva iar dacă auzim despre ei ca au murit in Irak sau Afganistan, a fost propria lor opţiune, n-au murit pentru patrie, au făcut-o pentru bani şi au avut ghinionul să moară.

De la bani am pornit, să ne întoarcem la ei. Atât bugetul armatei cât şi pensiile militare,  se alimentează tot de la bugetul de stat, căci banii nu vin de pe Marte, iar pensiile militare, comparate cu ale altora, ce într-adevăr au făcut ceva pentru ţară, sunt de-a dreptul forţate, ca să folosesc un eufemism. Mă miră că aceşti oameni, ce zic că patria e mama lor, nu au nici decenţa, nici simţul realităţii şi insistă să aibă pensii de peste 700 Euro, când pensia unui profesor de şcoală medie este de sub 300 Euro. Domnii generali cei gureşi, care se lamentează pe la televiziuni, ar trebui să conştientizeze faptul că, din punctul de vedere al  importanţei lor pentru ţară, al serviciilor aduse în timpul activităţii, ei nu se ridică nici la nivelul unui profesor de liceu.

Eu aşa judec, când or avea dascălii pensii se peste 1000  Euro, să ceară şi domniile lor dar, până una alta, tare m-ar bucura să-i văd gingaşi la obraz şi ruşinaţi de drepturile pecuniare pe care le au în momentul de faţă.

 

 

Acest articol a fost publicat în vorbe și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s