diploma

Întotdeauna, în perioada asta, când pe ecrane apare Ştefan Hruşcă, când pentru a mia oară rulează „Singur acasă”, adică de cum se face 16-17 decembrie, încep încetişor să curgă şi o grămadă de vorbe, articole, elogii şi alte cele, menite să întreţină atmosfera festivistă   vizavi de revoluţia din 1989… Da, ar fi trebuit să-i acord nişte majuscule, da’ n-am cum. Prin actul din decembrie n-am rezolvat nimic, mai nimic. Cei ce au murit atunci, au murit degeaba, deoarece România este ţara jumătăţilor de măsură. Dacă ştiau asta, ar fi stat acasă, căci transferul puterii ar fi avut loc oricum. Aş fi stat acasă şi eu, ca să nu-mi reproşez astăzi că şi din vina mea România este cum este. 

Cred că lumea e plictisită de explicaţii şi teorii despre revoluţie, şi pe bună dreptate – pe mine mă obosesc încercările disperate de a demonstra că tot ce s-a întâmplat a fost voinţa maselor, a neamului. N-a fost aşa, dar pe când ne-am dat seama era prea târziu.

Pe vremea aceea locuiam într-un orăşel de mineri, unde toată lumea cunoştea pe toată lumea şi unde nu s-a tras, căci televiziunea nu avea care de reportaj în tot locul. Probabil, acolo nu trebuia să se moară… Nu, dacă spun tot  nu termin degrabă. Esenţialul e că am ocupat primăria, de fapt, când am ajuns eu acolo era deja ocupată, am ţinut discursuri şi ne-am uitat la televizor să vedem cum se mai revoluţionează oamenii pe la Bucureşti. După două-trei zile au apărut cei care credeau că ştiu ce trebuie să facă, printre care şi Vasile Blaga… Şedinţele se ţineau lanţ şi aveam impresia că noi hotărâm viitorul ţării. Eram în jur de 30-40 de oameni la fiecare şedinţă, apoi din ce în ce mai puţini, că venea Crăciunul şi sfârşitul de an iar oamenii mai aveau şi ei de tăiat câte-porc, câte-un viţel, de tras câte-o beţie… Extrem de bine ales momentul revoluţiei! În tot acest timp m-am uitat cu atenţie la oamenii cu care stăteam la masă în sala de şedinţe. N-am recunoscut nici un anticomunist şi, pentru prima oară,  am avut senzaţia că nu mă aflu în locul potrivit. Atunci s-a încheiat cariera mea de om politic. M-am retras, regretând că n-am avut mintea să nu mă las folosit. N-a fost nici o revoluţie, a fost o lovitură de stat, urmată de un transfer de putere înspre tânăra gardă, eşalonul doi al partidului comunist.

N-aş fi scris despre ce a fost dar mi-am adus aminte de o păţanie de anul trecut: am primit o diplomă de recunoştinţă.

 Să nu vă închipuiţi cumva un cadru festiv, nu, mi-a fost înmânată la un pahar de vorbă, de un amic, pe la care trecusem întâmplător. După spusele celor de la primărie, nu putusem fi contactat. De ce mi s-a făcut o astfel de onoare? Pentru că am participat la evenimentele din decembrie ’89, când, după cum scrie acolo, „s-a câştigat libertatea, democraţia şi demnitatea”. Bravo, adică „ele”, libertatea, democraţia şi demnitatea „s-a câştigat”, nu?! Atunci, pentru a nu ştiu câta oară, am realizat că totul a decurs după un vechi scenariu comunist: luăm puterea şi punem peste ţară nişte lichele, pe care să le putem mânji, şantaja şi manipula după voia noastră… Asta s-a întâmplat şi după naţionalizare, şi la colectivizare…  Sincer, aş fi suportat mai uşor două palme decât o astfel de onoare. Prea multe aspecte mă deranjau dar, dintre toate, cel mai rău mă durea limba română. De fapt, primarul, nici dacă ar fi citit cu atenţie, n-ar fi observat greşeala, că bietul de el n-are ureche muzicală iar, în ceea ce-l priveşte, nu cred că hârtia avea vreo importanţă; important era chiolhanul de după înmânarea diplomelor, care-l scotea pe el în evidenţă, ca gazdă grijulie şi primitoare. Sunt maliţios dar parcă îi văd zâmbetul acela de „pot să dau de băut şi de mâncat la toţi sărăntocii…”

Pe mâna ăstora a ajuns ţara, fraţi de limbă, moravuri şi năravuri ai lui Vanghelie, care este. Îmi pare rău dar, ca naţiune, le merităm, căci sub ochii noştri a avut loc o execuţie în ziua de Crăciun, noi am respins punctul 8 de la Timişoara, noi am ales iarăşi comuniştii, când aveam un rege, la noi a fost de trei ori preşedinte Iliescu şi, tot la noi, Băsescu, la noi au fost mineriade… Ăştia suntem, asta avem.

Ce să mai zic, dacă-i vorba de diplome, cred că azi, după 21 de ani, fiecare român obişnuit ar merita câte una, nu neapărat de recunoştinţă, ci una cu scuze. Zeci de ani de aici înainte, toţi cei care au condus ţara, şi unii o conduc încă, ar trebui să-şi ceară scuze, mie şi vouă şi copiilor noştri şi bucuroşi ar trebui să fie că încă n-a pus nimeni încă mâna pe ei, să-i poarte prin oraşe şi sate ca pe nişte orătănii ciudate, cu sârmă în nas si pene la cur.

Doamne, ai milă de noi şi dă-ne minţile înapoi!

Acest articol a fost publicat în vorbe și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la diploma

  1. Dulce Deea spune:

    Ustură. Ustură cumplit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s