sarmalele

Sarmalele au ajuns de câţiva ani încoace o operă din repertoriul internaţional al diferitor popoare, putând fi întâlnite din Italia până în Balcani şi de aici mai departe spre Budapesta şi Viena. Am mâncat sarmale prin diferite zone din ţară şi dincolo de hotare dar, ca cele de acasă, nici unele nu mi-au fost mai dragi.

În subconştientul meu sarmalele se asociază cu o poveste de iarna şi o oală mare de lut care bolborosea miresme pe un colţ de sobă în ajun de Crăciun, prevestind tot felul de bunătăţi ce aveau să iasă la iveală de prin ascunzişurile cămării, ori coborâte de-a dreptul din pod, sub formă de cârnaţi, caltaboşi, sângereţi, jumări, şuncă şi tobă. Apoi apăreau cozonacii şi alte prăjiturele dulci ori sărate, de nu te mai săturai privindu-le. Şi atunci, ca şi azi – azi din ce în ce mai rar – ne minunam la vederea lor, căci nu erau bucate de fiecare zi, ci prevestitoare de sărbătoare, colinzi şi bucurie măsurată şi molcomă, cum nu poţi găsi decât în Ardeal.

(Cei grăbiţi puteau sări peste preambul.)

În ziua de azi, astfel de bucurii au fost uitate, căci duşi de iureşul consumului şi al cumpărăturilor de sărbători, oamenii uită să se bucure de lucrurile simple şi, prinşi în mreaja reclamelor, se amăgesc cu ideea că de vor cumpăra mai mult, vor fi mai bucuroşi. Nimic mai fals şi mai mincinos. Ei bine, zic că mai e vreme să ne întoarcem la fericirile mărunte! Iată una dintre ocazii:

Sarmalele ce le propun sunt oarecum atipice, căci nu se bazează pe carnea de porc, are tot curcanul la bază… Carne de curcan tocată din cuţit, adică făcută fâşii si apoi cubuleţe minuscule cu ajutorul unui cuţit. E tare drept că trebuie sa fii ori chinez ori ardelean pentru o astfel de lucrare dar, cei ce stau prost cu răbdarea pot folosi şi o maşina de tocat, deşi satisfacţia finală nu va avea toate ingredientele.

Apropos de ingrediente, pentru vreo 50 de sarmale, avem nevoie de 700g tocătură de pulpă de curcan, 400g kaizer sau şunculiţă, tocate şi ele – personal, aş opta pentru jambon afumat de porc, care n-are nici un fel de arome sau farfastâcuri – o cană de orez, o cană însemnând ceva cu o capacitate de 200ml, cât e o cană de ceai, o legătură de mărar verde, o ceapă, chiar şi două, sare, piper, ulei, o crenguţă de mărar şi una de cimbru, bulion, cam 250 ml şi, bineînţeles, o căpăţână ori două de varză murată.

Dacă trecem de aste nevoinţe, putem purcede la acţiune. Prepararea nu-i mare scofală. Mai întâi îngrijim carnea şi şunca, adică, fie le mărunţim cu cuţitul, fie le dăm prin maşina de tocat. Apoi avem grijă de ceapă, o tăiem cu talent, cât mai mărunt, şi o punem la călit în puţin ulei încins, după care turnăm peste ea orezul iar în patru-cinci minute, luăm tigaia de pe foc şi adăugăm mărarul, amestecul de curcan şi şuncă şi le învăluim bine, pentru a obţine o compoziţie omogenă. Tot acum e momentul să le potrivim de sare şi piper, că mai târziu nu-i chip.

După asta începe altă treabă migăloasă, împachetarea sarmalelor. Înainte însă trebuie să pregătim frunzele de varză. Nu-i rău să le ţinem în apă vreo 2-3 ore, după ce le-am dat jos de pe cotor şi, de pe fiecare frunză am îndepărtat  prin tăiere nervura aceea groasă care porneşte dinspre cotor, subţiindu-se spre mijlocul frunzelor. Apoi, ca să nu ne iasă sarmaua mare şi groasă cât sticla de palincă, împărţim frunzele în porţiuni de mărimea unei palme deschise. Cu timpul, veţi reuşi să lucraţi şi cu frunze mai mici, dar, până una alta puteţi urmări ritualul împachetării (două metode, bune amândăouă)

Când am isprăvit cu frunzele şi am aşezat sarmalele într-o oală, pe fundul căreia am aşezat cele două rămurele, cea de mărar şi cea de cimbru, ori într-o tavă, dacă vrem să le dăm la cuptor, punem peste ele apă, cât mai-mai să le acopere şi vreo 250ml de bulion. Aşa gătite le punem la foc mic pe sobă sau, tot aşa, la foc domol, în cuptor şi vreo 2 ore uitam de ele, căci treaba-i gata.

E drept că dacă s-au fiert mai degrabă, putem închide focul după vreo ora şi jumătate dar, dacă nu gustăm , n-avem de unde şti.

Se împacă de minune cu mămăligă sau cu o pâine de casă, cu un ardei iute şi un pahar sănătos de vin roşu, pe post de anghirol, triferment sau alte mofturi doftoriceşti. 

Poftă bună!

Acest articol a fost publicat în la cratita și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la sarmalele

  1. vittoria spune:

    Va multumesc foarte mult pentru publicarea de retete romanesti cind le citesc imi vine in aminte cind gatea mamica si imi vine o pofta foarte mare o sa vad sa fac samalute dar numai cu frunze de vita dece aici nu se gasaste3 varza murata va multumjesc in ca o data vittoria

  2. mirceateorean spune:

    Mă bucur că vă sunt de folos. Ştiu că pe la voi e mai greu cu varza murată dar ţi-o poţi face singură. Cumperi o varză crudă, cât mai îndesată şi cu frunze subţiri, îi scoţi cotorul,o opăreşti, desfaci frunzele una câte una şi le aşezi într-o cratiţă, cu o ramură de cimbru, două de mărar, piper şi, opţional, boabe de muştar şi de porumb. Apoi torni peste frunze apă clocotită cu sare, până ce le acoperi. Deasupra pui o felie de pâine şi acoperi vasul cu un capac. Dacă laşi vasul la loc călduţ, cam în trei zile varza e acrişoară şi, pe cum trece timpul va fi din ce în ce mai acră. Asta e, nu există lucruri care nu se pot rezolva.

  3. vittoria spune:

    va multumesc inca o data pentru ca ati fost foarte amabil sa m trimiteti si rezeta de varza murata intre timp am vazut ca astazi este ziua de nastere si atunci va urezi LA MULTI ANI cu fericire bucurie si multa multa sanatate
    vittoria

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s