vorbe-n vânt

Mai ieri, alaltăieri, oarecum dezamăgit, un amic spunea că abia aşteaptă să termin cu reţetele şi să mă apuc de ceva serios. Deşi mâncarea e un lucru cât se poate de serios, aş  putea deschide într-adevăr ochii şi scrie despre realitatea economică şi politică, despre oraş, despre categorii socio-profesionale, despre cărţile pe care le citesc sau le-am citit, despre pensii, despre cum văd eu ieşirea din criza morală şi politică în care ne complacem, pentru că, cu toate că  nu dau semne că m-ar afecta, ceea ce e în jurul meu se răsfrânge în mine adânc şi neplăcut, dând naştere la o vădită lehamite faţă de tot ce mi se prezintă în presa scrisă sau vizuală cu titlu de eveniment. Aşa sunt eu, mă îngreţoşez uşor la tot felul de discursuri despre cum mi se vrea binele, despre cum se dau lupte pentru bunăstarea mea, despre cum eu trebuie doar să votez şi să stau liniştit, căci s-au găsit şi oameni care să gândească pentru mine…  

Aş putea vorbi şi despre subiecte greu de înghiţit, cum ar fi independenţa administrativă a regiunilor istorice din România (a nu se înţelege federalizare), ca soluţie pentru o ţară prosperă, dar şi asta mi se pare inutil deoarece românii sunt atât de dezamăgiţi şi letargici încât nu se mai aprind la orice idee, trăiesc doar aşa de pe azi pe mâine, cu speranţa nemărturisită, şi de altfel prostească, că cineva va face ceva pentru ei. Mai nou, părem un neam fără vlagă, care îşi rezolvă problemele jucând la SuperBingo, participând la Dansez pentru tine sau rugându-se de sănătate şi de bani pe la icoane şi la moaştele nu-ştiu-cui. 

Şi alte ţări europene trec prin criză, şi alte ţări au împrumuturi la fel de mari ca ale noastre, unele de zece ori mai mari, şi reprezentanţii lor din opoziţie nu-şi  flutură chiloţii plini de căcat pe la televiziuni şi nu induc deliberat populaţiei panica şi nu se chinuie, ca la noi, să scoată oamenii în stradă ca să-i aducă pe ei la putere.

Ca la noi la nimenea, e o vorbă mereu actuală pentru ţara în care trăim şi în care belim rugător ochii la cer şi nu mai prididim să pupăm tot felul de moaşte, în speranţa că Divinitatea ne va ajuta, se va implica ea în locul nostru ş-o să reverse peste noi, românii, doar lapte, bani şi miere, că doar suntem neam ales şi binecuvântat. Aşa am fost asiguraţi. Cu iluzii dintr-acestea se hrănesc credincioşii ortodocşi, îndemnaţi de preabunii lor păstori, şi-şi rup hainele de pe ei şi se calcă în picioare când apare vreo raclă cu vreun sfânt sau sfantă, fie ei autohtoni sau de import… Avem şi sfinţi din import, nu ştiaţi, nu ne mai ajung sfinţii locului, şi, aşa cum importăm carne, cartofi, ardei, roşii şi varză mai băgăm şi câte un sfânt, să vină credincioşii să-l pupe-n raclă şi să-şi păstreze speranţa că cineva va face ce ar trebui să facă ei înşişi.

Ticăloşit neam mai suntem şi noi şi parcă ne cufundăm în ticăloşie pe zi ce trece, căci în loc să ne ridicăm prin credinţă, ne afundăm tot mai tare în lene şi nepăsare. Au ajuns unii să creadă, şi-s tare mulţi din păcate, că şi mântuirea sufletelor lor e colectivă. Doar noi suntem în stare să credem că ne putem mântui tot neamul şi că, pentru asta, avem nevoie de o biserică a mântuirii neamului… Ce minciună neruşinată! De ce m-am legat de ortodocşi? Pentru că sunt unul dintre ei şi am avut neplăcuta ocazie să le observ, unora bigotismul iar altora fariseismul şi intoleranţa. De asta. Pentru că preoţii noştri se gândesc mai mult la conţinutul buzunarelor noastre şi mai puţin la cele duhovniceşti. 

Dar nu despre biserică aveam intenţia să vorbesc. Ziceam că şi alţii trec prin criză şi nu se vaietă într-atâta. Nu, pentru că la ei fiecare bucăţică de pământ e cultivată şi irigată, pentru că ei ştiu să crească păsări de tot felul, raţe, gâşte, găini, curcani şi iepuri şi porci ştiu să crească, şi vaci de lapte… La ei se face şi grâul şi porumbul. Da, s-a mai spus, ştiu… Altul e necazul, delăsarea cruntă în care ne zbatem: cu atâta pământ nelucrat noi avem şomeri? Ţăranii au venit să îngroaşe rândurile şomerilor de la oraş în timp ce pământul lor stă nelucrat şi necultivat cu anii. Mai mare ruşinea! Un om care nu-şi lucrează pământul (căci aşteaptă să i-l cumpere cineva cu zeci de mii de euro), nu-l merită şi n-ar avea dreptul să-l mai deţină, ar trebui decăzut din drepturi. Visul din ultimii anii al ţăranului român şi nu numai, e să se privatizeze (???), să-i meargă bine nemuncind, să aibă bani, vilă şi maşini iar el să stea, ca domnii, cu mâinile pe ouă şi să i se rupă-n două.

Am pus fals problema. Intenţionat. De fapt ţăranul nu are nici o vină. Lui i s-a dat pământ tocmai ca să nu-l muncească, căci i s-a dat pământ dar nu şi unelte. S-au bucurat ţăranii şi l-au ridicat în slăvi pe părintele maşter al agriculturii româneşti, pe Icarul industriei post-revoluţionare şi minerul democraţiei noastre şi l-au înălţat de trei ori preşedinte. Degeaba. Ce a devenit ţăranul societăţii de consum româneşti? Omul care vine la oraş să-şi cumpere ardei şi roşii de la supermarket. Şi ouă, şi mălai, şi carne… De ce? Pentru că în agricultură n-a ajuns nici un ban iar, dacă treburile merg ca acum, nici nu va ajunge. Ţăranul nu ştie să acceseze fonduri europene şi, în general, nici un fel de fond, iar orăşeanul, arogantul de la ghişeu, şi cel care conduce, şi cel care dă legi, şi cel care le aprobă, n-au nici un interes să-l ajute… 

Nici cu industria nu stăm mai bine şi, se pare că, din locul unde am ajuns, nu există cale de întoarcere. Şi totuşi, există dar ori n-o vrem, ori n-o vedem. Avem nevoie de o schimbare radicală, de o schimbare de care nu vorbeşte nimeni, căci nu putem rula la infinit aceleaşi feţe la conducerea ţării. Ce-ar fi dacă prin cele două camere ale parlamentului n-ar mai avea voie să calce picior dintre cei care au condus până acum ţara în vreuna dintre legislaturi, din 1990 încoace, indiferent de partid politic? Lustraţia ar fi primul pas spre moralitate. Oamenii ăştia au demonstrat, fie că nu pot, fie că nu-i interesează. Să stea acasă. Oricum, noi n-avem o clasă politică, aşa că n-am pierde nimic. Al doilea pas ar fi o nouă constituţie, una sănătoasă, fără tot felul de omisiuni voite iar apoi descentralizarea, căci prea se înfruptă toţi trântorii din ceaunul cu sarmale de la Bucureşti. Nu este nici cinstit nici moral ca provincia să muncească pentru sacul fără fund din capitală şi apoi să stea cu mâna întinsă la baronii politici de pe Dâmboviţa. Ne putem iubi capitala şi fără să credem că soarele nostru răsare de acolo. Soarele nostru răsare unde suntem noi. Autonomia administrativă ar pune capăt sistemului clientelar, care stă la baza gospodăririi ţării în momentul de faţă, sistem ce a transformat România într-un imens clan mafiot.

Cam atât. Dacă am vrea s-ar putea dar eu cred că nu vrem, e mai simplu să ne închinăm la chipuri cioplite, e mai simplu să credem în promisiunile electorale ale unuia sau altuia şi apoi să ne plângem că am fost minţiţi. Nu peste mult vor fi alegeri… Ce-ar fi să dăm tuturor partidelor un vot de neîncredere? Nu? Bănuiesc că nu. Era mai bine dacă îmi vedeam de reţetele culinare sau scriam despre fluturii din Hawaii. Nu ştiu, zău, ce-mi veni să vă supăr. Hai, să vă spun ceva frumos, de-un optimism molcuţ şi greţos: vom supravieţui!

 

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în vorbe și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s