fusilli cu ce-am avut

Nu mă îndur să vorbesc despre lucruri serioase. Aş putea să vă spun cum au primit italienii romanul meu, ce-au mai zis nişte canadieni şi nişte români pe aceeaşi temă şi ce părere am eu… O las pe altă dată. N-o pot face în orice zi şi la orice oră.
Mai bine vă povestesc ce am făcut în una din zilele trecute. În ziua aceea, când am ajuns acasă, asta era tot ce aveam necongelat şi,  în plus,  mai aveam o foame vie, chiar foarte vie.

Ei bine, ceea ce vedeţi, dovlecelul, 5 ciuperci, 300g şunculiţă, o ceapă, un ardei jumate (puteţi, liniştiţi, folosi şi doi), bulion, sare, piper, le-am denumit ingrediente şi, apucându-mă de lucru, le-am adus în halul de mai jos, am făcut aproape totul cubuleţe, cu feţele mai mult sau mai puţin egale, înafară de ciuperci şi ardei, care s-au opus categoric. 

Ce aveam de gând? Din ce aveam la dipoziţie vroiam să pregătesc un sos pentru paste, mâncarea omului grăbit şi a drumeţului înfometat. Din aceste motive am început să prăjesc şunca în vreo 2 linguri de ulei

 iar la câteva minute distanţă, să tot fi fost 4, când izul de şuncă a început să alerge prin toată casa, am adăugat fără milă ceapa şi ardeiul.

Ceapa s-a topit curând printre bucăţelele de şuncă şi, ca nu cumva să îndrăznească să se ardă, am stropit protagoniştii cu un shot, chiar două de vin şi am aşteptat să se evapore. Dacă n-aveţi vin, merge şi apa, da’ e păcat.

 N-a trecut mult şi a venit rândul dovlecelului

şi apoi, cam în 4 minute, al ciupercilor. Le-am lăsat să sufere în tăcere de arşiţa tigăii, preţ de încă 3 minute, şi le-am răcorit apoi cu bulion, până le-a trecut peste cap.

După încă zece minute de bolboroseli sub capac, timp în care am potrivit, după bunul  plac, sarea şi piperul (sare nu prea multă, că sare i-am dat şi dovleacului după ce l-am făcut cubuleţe) am presărat deasupra o mână de pătrunjel verde şi  gata. Am fiert  pastele. Le-am scurs apoi de apă dar nu le-am clătit defel, ci, dimpotrivă, le-am stâmpărat cu un polonic de sos de roşii extras din fiertura din tigaie şi câţiva stropi de ulei (de care avem, dar mai bine de măsline).
Asta a fost. Era să uit, câţiva fulgi de parmezan şi încă puţin pătrunjel verde, au întregit peisajul. Şi o gură, două de vin roşu.

Poftă bună!  

PS Cei ce îndrăgesc usturoiul, (şi bine ar fi să-l îndrăgim cu toţii, că e singurul antibiotic din grădină, sigurul medicament fără reţetă care reglează tensiunea arterială şi combate de unul singur colesterolul) pot da sosului pentru paste o tuşă finală, tratându-l cu vreo 3 căţei de usturoi bine zdrobiţi şi cu vreo 2 rotocoale de ardei iute. Nu veţi regreta. Eu aşa am făcut. Am strecurat usturoiul şi ardeiul iute în tigaie, am lăsat sosul să mai dea un clocot şi, abia atunci, am considerat că treaba-i terminată.

Acest articol a fost publicat în la cratita și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s