la subiect

Ieri, cu toată nebunia de afară şi din apartamente, unde, în lipsa aerului condiţionat, poţi avea senzaţia că bietul creier îţi dă în clocot, m-am apropiat totuşi de computer în compania unui pahar uriaş de bere rece – ştiu, nici berea nu e bună pe caniculă, dar decât trist, mai bine cu păcate – şi, spre surprinderea mea, am descoperit că, dintre persoanele care mi-au citit cartea, cineva a găsit de cuviinţă să spună câteva vorbe. E omeneşte să te bucuri, mai ales atunci când trăieşti cu îndoiala în suflet, căci, cu toate că ştii că n-ai făcut un lucru tocmai rău, incertitudinea insistă să stea prin preajmă.

Deci, la subiect, iată ce scrie domnul Ioan Cristian Arbore pe blogul său (http://icarbore.blogspot.com/):

“Nu mi-am propus să devin critic literar. Nu am aptitudinile necesare, nu cred că am citit destul, cantitativ şi nici calitativ. Simt totuşi nevoia să scriu despre această lectură-experienţă, pentru că a fost una specială. Printre cărtile “serioase” parcurse în ultimul timp, scoase la mari edituri, periate si marketizate, cartea asta iese în evidenţă. Cartea asta curată, crescută cu bun simţ, mi-a plăcut în alt fel.

Scriitorul Mircea Teorean este liber. Editura nu i-a temperat strigătele, nu i-a pastelat cromatica şi nu a trebuit să intervină pe firul narativ, leneş cateodată sau dimpotrivă prea năvalnic alteori. Asta a dat valenţă de unicitate lecturii, unicitatea manuscriselor sau a vinului bun, de ţară, fără conservant industrial şi eticheta cu cod de bare. Dar asta ar fi fost prea puţin. Ar fi putut fi un text banal, tipărit de dragul unui orgoliu de talent nedescoperit. Nu e cazul. Când te loveşti de câte un pasaj poate neşlefuit îndeajuns sau de câte o eroare tehnică minoră, ai impresia ca ai călcat cu talpa goală pe o scoică ascunsă sub nisip, acest fapt nu răpeşte plăcerea ci doar aduce aminte că experimentezi, că descoperi.

Marele atu al romanului e autenticitatea. Sinceritatea creatoare devastatoare a autorului în evocarea epică (autobiografică?) dă naştere unei serii de episoade dramatice, cinematografice, deopotrivă rurale şi urbane din România anilor ’70. Îngerul lui Dumnezeu, câinele negru, dă romanului dimensiunea fantastică. Cititorul se va regasi în unul sau mai multe momente, îşi va aminti de “Poţoc”-ul său, ochii i se vor umezi amintindu-şi de copilărie, de cuminţenie şi de paşii tăcuţi şi grăbiţi din adolescenţă în maturitate. Evocarea icoanei bunicilor e puternică, ei sunt şi acum personajele imense, definitorii ale romanului, aşa cum au fost şi în viaţa lui Thomas.

Romanul nu a fost publicat înca în România, dar se poate procura prin intermediul blogului autorului. Citiţi-l!”

http://icarbore.blogspot.com/

Acest articol a fost publicat în vorbe și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s