Tabloul

Trecutul pare să fie singurul timp real, adevărat, istoric, palpabil, deși timpul, nefiind decât o convenție, nu e accesibil simțurilor. Asta deoarece prezentul nu ține decât o clipă, iar viitorul e doar o iluzie. Niciodată nu ajungi în viitor, căci el se transformă din plan mental, altfel inexistent fiind, în efemerul prezent, care de cum apare devine trecut. Probabil că de aceea oamenii, când ajung la o anumită vârstă, ignoră, cu sau fără voia lor, întâmplările prezentului și rămân ancorați în trecut.Trecutul e o certitudine și asta le face bine. Ei mereu povestesc despre ce-a fost. Unii doar așa să demonstreze cât de grozavi au fost când erau tineri, în armată… majoritatea băbălăilor vorbesc despre armată, iar alții se lasă pur și simplu prinși în mrejele evenimentelor uitate. Uitate de alții, nu de ei, că ei nu mai știu ce-au mâncat alaltăieri ieri la prânz, dar nu uită cum făceau “sectorul” la WC, că așa se numea eufemistic spălatul căcătorilor turcești din unitățile militare. Bine, sector puteai avea oriunde, la spălător, în curte, la porci, în bucătărie, la spălat vase…

Bine, dar nu despre asta vreau eu să vorbesc. Mai zilele trecute un amic de-al meu, Mircea Teaha, și dacă zic amic, așa e, că eu, slavă Domnului, am puțini, a publicat o povestire despre vremurile pe care copiii noștri nu le țin minte, că erau prea mici să facă legături logice între viețile lor și cele ale părinților.

Omul ăsta scria despre perioada când fusese arestat și interogat de securitatea statului, că pasămite îl consideraseră dușman al clasei muncitoare și ale nemaipomenitelor realizări ale societății socialiste multilateral dezvoltate. Nici nu trebuie să pronunț cuvintele astea, că doar scriindu-le mă apucă scârba și mă trec fiori de câtă dezvoltare multilaterală înghițisem. Pe de altă parte, îmi aduc aminte de tinerețea mea revoluționară – așa o numesc eu cu ironie, căci, în afară de faptul că refuzasem de mai multe ori să fac parte din partidul comuniștilor români, nu făcusem mare lucru. Dădeam din gură, că, har domnului, spre disperarea neveste-mii care-mi spunea că-s inconștient, eram slobod la limbă și simțeam o plăcere aproape malefică să glumesc pe seama comuniștilor și a conducătorului lor suprem.

Erau vremuri tulburi. Și oamenii erau tulburi. Nu știai cu cine vorbești sau cui te destăinui, că în spatele fiecărei figuri zâmbitoare și pline de înțelegere se putea ascunde omul ce urma să-ți deschidă larg porțile închisorii. Se vede treaba c-am fost norocos. În afară de un linge blide care m-a ciripit organelor după o zi de alegeri, ceilalți mi-au dat pace. Ori considerau că n-am toate țiglele pe casă, lucru ce conținea un sâmbure de adevăr, ori își ziceau că poate încurcasem numărătoarea paharelor la crâșmă, fapt ce deseori putea fi dovedit cu martori.

Ăla cu alegerile, știu că mă prinsese într-o pasă proastă și, deși îl bănuiam că sifonează, i-am spus exact ce gândeam… Nu mai țin minte ce zi a săptămânii era, probabil duminică, să n-ai nici un motiv să ocolești sfintele urne. Bagsamă că duminică era. Ieșisem afară plin de draci, cu găleata de gunoi în mână, și urma să duc ceva cărbuni în casă, când mă-ntâlnesc cu prostu ăsta, de-mi era vecin de bloc, care altă treabă n-are decât să intre-n vorbă cu mine. Era un soi de activist dânsul, un fel de pielea pulii, care ne anunțase cu o zi-două înainte să nu omitem din programul nostru cetățenesc ziua de vot ce-avea să se-ntâmple.

– Ce faci vecine, ai fost la votare?, mă-ntrebă păduchele, cu un zâmbet larg și tâmp pe față, de parcă nu vedea că duc gunoiul.

– De ce mă, se dau ș-acolo lapte, carne și ouă? N-am fost, da dacă tu zici că tovarășii sunt darnici, mă duc și stau de două ori la rând, îi răspunsei eu. Nu vezi că duc gunouiul?

– Da te duci, nu?, insistă ăsta, să se afle-n treabă și să mă mai tragă de limbă.

– Da tu ai fost? îi răspunsei eu tot cu o întrebare.

– Am fost, cum să nu fiu. Am fost, am deschis ușa de la secția de votare, am votat și azi nu mai am nicio treabă.

– Ești un om fericit. Da văd că o treabă totuși ai, mă fuți pe mine la cap cu votarea. Știi ce, ca să fii liniștit din punct de vedere inclusiv și perpendicular, uite amu votez și eu, îi spusei eu în doi peri, răsturnând găleata în tomberonul pentru gunoi. Ești mulțumit?

– Vecinu’, io n-am vrut să te supăr, zise el simulând oarece jenă, da văd că matale te-ai sculat cam prost indispus…

– Nu, mă, m-am sculat numa’ prost, așa cum mă scol în fiecare zi. Alții se scoală deștepți… Ce să-i faci, la tăți ni-i greu, încheiai eu discuția, îndreptându-mă cu găleata goală spre ușa subsolului, unde fiece om își depozita lemne și cărbuni, că d-aia aveam încălzire centrală…

          Când am ajuns în casă, nevastă-mea trebui neapărat să afle ce discutasem cu creatura de la etajul patru și se luă cu mâinile de cap auzind ce schimb intelectual de replici avusesem. Și uite așa, vrând, nevrând, am ajuns și la secția de vot unde mi-am făcut datoria de cetățean anulându-mi buletinul și introducându-l duios în urnă.

          – Vezi, dacă îți stăpâneai oleacă limbarița, puteam sta acasă. Tu nu știai că zdreanța aia-i povestitor la secu?, mă apostrofă pentru a nu știu câta oară nevastă-mea. Eu nu te înțeleg, câteodată ești chiar inconștient! Dacă te cheamă ăștia „albaștri”  la întrebări?

          Nu i-am răspuns mare lucru, că avea și ea dreptate. Cu trei copii acasă nu-ți puteai permite tot soiul de aroganțe. Dar asta nu înseamnă că m-am lecuit, nici chiar după ce, la câteva zile, fusesem într-adevăr scos de la ore și invitat la sediul poliției. Știu că intrasem în birou plin de voie bună, că mă gândisem că ălora, dacă le arătai că ți-e frică, te mâncau uns pe pâine. Norocul meu era că făcusem vreo doi ani de teatru, poate chiar trei, plus oleacă de regie, și nu mă pierdeam cu firea când era vorba să mă rancontrez cu un milițoi. Drept  e că nu știu până-n ziua de azi dacă ăla cu care m-am întâlnit era securist sau nu. Avea uniformă, avea și grade… Căpitan, ori maior cred că era. N-are importanță.

          Discuția s-a desfășurat civilizat, el îmi zicea tovarășu’, eu îi spuneam ‘domnu’. M-a întrebat din start dacă am votat și i-am zâmbit impertinent, știind  despre ce-i vorba : – De ce mă întrebați, știți bine c-am votat?

 Până la urmă am ajuns la un numitor comun, că dacă vor ciripoi, să-și aleagă oameni deștepți. Pe scurt, dacă un om te întreabă dacă ai votat, și tu, răsturnând găleata de gunoi în tomberon, îi spui că voi vota imediat, nu înseamnă nimic… Înseamnă că cel care te toarnă e un tembel și n-a înțeles că faci mișto de el.

Cam așa s-a desfășurat întâlnirea mea cu organul. În final, el m-a sfătuit totuși, cu o bunătate ce nu-l prindea defel, să am grijă ce vorbesc, că oamenii-s răi… Noroc cu el, care știa prea bine că individul care m-a turnat era prost grămadă.

Au trecut zile, luni, ani și eu nu m-am potolit. Nu puteam. Dracu’ știe, era ceva în mine ce nu-mi dădea pace. Știu că venise o vreme când prin toate instituțiile se schimbau tablourile „tovarășului suprem”. La radio, la Europa liberă, se făcea mișto de poza lui, că nu i se vedea decât o ureche, și-i scoseseră ăștia vorbe cum c-ar fi într-o ureche. Așa și era. Iar imbecilii de la propagandă s-au gândit să-i schimbe poza. Pe el n-aveau cum să-l schimbe. Era pe ultima sută de metri, când curva aia urâtă și proastă, de-i era nevastă, “ajunsese” doctor, academician și nu mai știu câte… Codoi, c-așa era botezată după ce citise codoi în loc de dioxid de carbon.

Era fierbere mare. Peste tot chițimeii buni la toate umblau prin birouri și înlocuiau tablourile preaiubitului fiu al poporului.Trăiam în școală momente destul de apăsătoare. Eram doar vreo trei oameni care evitaseră onoarea de a fi membri de partid și, cine știe, poate așa era, poate eram eu prea sensibil, dar aveam impresia că toți colegii mei erau împotriva mea. Ceillalți aveau probabil stomacul mai tare… La clasă mă simțeam totuși în largul meu. Făceam ceea ce îmi plăcea să fac. Asta mă ținea pe linia de plutire.

Ca mai toți dascălii, aveam și eu chichițele mele. Una dintre ele era să nu dea nimeni năvală peste mine în timpul orei. Odată scosesem din clasă un inspector școlar căruia i se năzărise că poate intra oriunde și oricând. Îi spusesem că buda-i mai încolo și că greșise ușa. Ăla, revenindu-și din șoc, mi-a comunicat oficial că-i inspector școlar. Numai că eu n-aveam obiceiul să glumesc cu treburi din astea, și luându-l pe după umeri, îl scosesem din clasă. Pe hol l-am întrebat ce specialitate avea. Băiatul, că arăta ca un băiețaș, era inspector de educație fizică. I-am explicat sec că o regulă de bun simț spune că la ora cuiva intri doar o dată cu profesorul, sau nu intri defel. Fusese de-a dreptul siderat și plecase fără alte discuții, ață în biroul directorului, care îi explicase probabil că aveam dreptate. Cu toate astea, pe mine m-a criticat între patru ochi, subliniind faptul că nu poți scoate un inspector de la oră. – Ei, uite că se poate, i-am răspuns eu și l-am lăsat să spumege în biroul lui directorial.

Da, să povestesc de tablou, că m-am luat cu vorba. Veniseră o grămadă de tablouri la școală, multe, că liceul avea trei etaje, plus birouri admistrative, ce nu se puteau lipsi de imaginea adoratului. Eram așa, cam pe la mijlocul orei când, cioc-cioc… Și intră profesorul de fizică, Nicu Iovan, să fie iertat, care-și cere scuze și mă roagă – era profesor de serviciu în ziua aia – să-i dau voie să schimbe poza tovarășului. Ce să-i zic, eram amici. Îi fac semn să intre, da nu mă rabd să-l întreb că, dacă tot o schimbă, pe cine pun în loc… Omu se face roșu la față, că ori îi venea să râdă și nu putea, ori avea oarece jenă față de elevi. Da eu sunt sigur că-i venea să râdă, în hohote chiar. După el intră și alaiul, adică tâmplarul cu scara pe umăr, care auzise ce zisesem și râdea pe-nfundate, urmat de electrician, cu o trusă de scule într-o mână și un maldăr de tablouri sub celălalt braț.

– No, împingeți catedra mai în față și faceți ce vreți, că io nu mă bag în politică, le-am zis celor doi chițimei.

Ăștia se-apucă ei să-și facă loc cât să-ncapă scara deasupra tablei, că acolo era expus importantul națiunii, electricianul urcă, dă jos tabloul vechi și, ce să vezi, tabloul iese cu cui cu tot… Sloboade ăla o înjurătură silențioasă și-l întreabă pe celălalt: – Pe ăsta cum dracu-l punem, c-o ieșit cu bolț cu tăt? Tâmplarul îi întinde un cui scurt și gros și-i zice: – Bate-l pe ăsta, că poate intră în gaura bolțului.

Pereții erau de beton. Nu intrau cuie în ei. Dacă voiai să atârni ceva, trebuia să puști bolțuri, altfel slabă speranță – exista o sculă specială de pușcat bolțuri. Da și aia era cu schepsis, avea capse cu praf de pușcă și n-ajungea pe mâna oricui, că era un soi de armă… În fine, încearcă băiatul de pe scară să bată cuiul, iar ăstalalt îi întintea deja noua operă fotografică ce trebuia s-o înlocuiască pe cea veche. Cuiul se-ndoaie, ală își dă peste degete și scoate o înjurătură, d-aia sonoră, de dulce, cu fută, tata, mama, morții… și coboară de pe scară sugându-și unghia vătămată. Elevii se distrează, își dau coate… Eu tac.

– Hai mă să batem un bolț, că cuiele-s slabe, bolborosi cel ce stătuse cu tabloul în mână.

– Încearcă tu, că io-mi futui un jejet, îi răspunse rănitul, privindu-și cu îngrijorare unghia, ce își schimba încetul cu încetul culoarea.

Celălalt urcă în locul ăstuia pe scară cu un bolț într-o mână și cu ciocanul în cealaltă. Începe să bată, și bate, bate… Bolțul se îndoaie, dar omu scapă cu degetele-ntregi. Blastămă printre dinți și coboară. Urcă cu alt bolț în mână. Nimic.            Se-ndoaie și ăsta.

Atunci, să tot fi trecut un sfert de oră, îmi pierd răbdarea, că mă țineau din treabă, și zic: – Bă, ce dracu, voi nu știți că ăsta nu merge bătut, numa-mpușcat?

La chestia asta, recunosc, nepremeditată, în clasă s-a făcut o liniște de mormânt. Nici nu știu dacă auzisem poanta înainte, dacă era un banc, sau îmi venise mie pe moment. Iovan, ieșise din clasă și-și aprinsese o țigară, făcându-mi semn să ies după el. Ies. Îmi aprind și eu o țigară.

– Tu ai auzit ce-ai zis, ești nebun?, șopti colegul meu, care nu prea știa ce să facă, să râdă, sau s-o ia din loc.

– Da, mă, tu nu știai că în peretele ăla nu intră cuie?, am zis eu tare, să audă toată lumea.

– Lasă, că nu ești tu prost degeaba, știu io ce-ai vrut să zici, șușoti complice Iovan.

– Mă, tu cu un singur lucru ai dreptate, sunt nebun. Asta recunosc, da pe de altă parte mă mir că tu, care cu greu te prinzi de o poantă fără să ți-o deseneze cineva, ai înțeles-o pe asta la prima audiție. Să nu-mi spui că tragi și tu cu urechea “dincolo”, că, sincer să fiu, nu cred c-am inventat-o eu acuma?

– Lasă-mă dracului că-mi vine să râd și mă piș pe mine!, șopti iar Iovan, luând-o cu pași urgenți spre prima budă.

Rămăsesem locului să-mi termin țigara. Nu peste mult, omul meu se întoarse mai liniștit, dar cu fața roșie și cu lacrimi în ochi.

– De ce plângi, ți-a murit ceva, sau cineva?, îl luai eu la rost cu zâmbetul pe buze.

– Lasă că știi tu… Mă, dacă nu râdeam simțeam că pușcă rânza-n mine, răspunse el în surdină.

– Nu-i nimic de râs. Tu nu vezi că nu mai poți râde decât în budă? Asta-i de râs? O fi de râs faptul că nu mai poți vorbi, sau că voi, ăștia maturi politic, nu ca mine, vă comportați ca un detașament de pioneri tembeli? Numa cravata roșie vă lipsește…

Din clasă se auzi o pușcătură. Probabil că electricianul găsise vreo capsă rătăcită prin trusă și făcuse ce trebuia să facă de la început, pușcase un bolț.

– No, ai văzut c-am avut dreptate?, îi zisei lui Iovan, pe care care iar îl bufnise râsul.

Mi-am continuat ora. Mult nu mai rămăsese din ea și nici eu mare chef nu mai aveam. Am observat însă că elevii mă priveau altfel. Nu știu, cu un fel de teamă, cumva… circumspect. N-aveam să aflu decât peste vreo 30 de ani, când, la o băută, unul dintre ei mi-a mărturisit oarecum jenat:

– Domn profesor, dumneavoatră mai țineți minte faza aia cu tabloul lui Ceaușescu?

– Da, omule, și nu-mi mai zice „domn profesor”, că pe vremea când erați elevi îmi ziceați Teo. Ce-i cu tabloul?

– Să vă spun, noi am înțeles poanta aia, da n-am avut curajul să râdem…

– De ce, pentru voi o spusesem, da-m observat că înghețase căcatu-n toți?

– Știm, da credeam, spre rușinea noastră, că sunteți un fel de agent provocator… Ne-am lămurit noi mai târziu… Drept e că am râs după ce ați plecat toți din clasă.

– Nu-ți face probleme. Nici profesorul Iovan n-a avut curaj să râdă… Ba nu, el a râs, da-n budă. Lasă, așa erau vremurile. Nimeni nu se comporta normal, deși normal are un spectru foarte larg. Voi credeați că ați reacționat normal, iar eu credeam același lucru.

– Da, Teo, doar că nu-mi dă pace gândul că te-am bănuit atunci de o chestie care mi se pare total aiurea.

– Un om mai deștept decât mine zicea că nimic nu este ceea ce pare a fi. Mulțumește-te cu asta. Împacă-te cu gândul că fiecare om trebuie să-și accepte păcatele, să se ierte, și să conviețuiască cu ele.

 

Publicat în vorbe | Etichetat , , , , , | 2 comentarii

marea uimire

Mircea Teorean

Doamne, ce zi! Ziua ipocriziei naţionale! Cu cât patos, cu câtă frenezie ne felicităm ţara şi spunem la televizor  tot felul de minciuni cleioase, cuvinte pe care n-avem cum să le credem şi suntem convinşi că nu le cred nici cei care le ascultă… De la crainicii TV, deşi ei nu mă mai miră, am auzit repetate obsesiv două, trei întrebări tâmpite: Ce-i doreşti României de ziua ei? Cum te simţi de ziua României? De ce eşti mândru că eşti român?…

Ziua asta e o zi ca oricare. Românii nu sunt nici mai buni, nici mai primitori, nici mai toleranţi şi cu nimic mai deştepţi decât în alte zile. Nu sunt, pentru că niciodată n-au fost. Noi ne atribuim aceste calităţi, doar aşa, din inerţie, fiindcă aşa ne-am văzut descrişi de autorii manualelor de istorie, fiindcă aşa ne simţim bine, când ne minţim. Istoria e veche şi se repetă an…

Vezi articol original 189 de cuvinte mai mult

Publicat în vorbe | Lasă un comentariu

Incinerarea

 

Măi să fie, biserica a început să mă cam calce pe nervi! Bine, asta nu-i de azi de ieri, e de când m-am învrednicit să-mi pun întrebări… drept e, unele destul de neortodoxe.

Ieri, urmăream liniștit un meci de tenis, când, într-o pauză, mă pune necuratul  să mai butonez o țâră telecomanda. Ce să vezi, pe Antena Stars, loc în care mă opresc mai rar decât la budă, niște fețe smerite discutau…adică nu discutau, condamnau opțiunea unor creștini de a fi incinerați, iar nu înmormântați. Emisiunea era moderată de o suavă și cuvioasă parașută, habar n-am cum o cheamă, asistată de “tanti-mama-lu-Mitoșeru”, de un reprezentant al societății civile, și de precucernicul  avocat al diavolului – a se citi Simona (aia de-și adună moldovenii amârâți, așa, de-un mișto și de dragul audienței) – Ionașcu, ce intervenea telefonic. Pentru neștiutori, e vorba de Simona Gherghe, care-și adună subiecții de prin Moldova, cu predilecție curve cuplate cu bețivi, d-ăia, de toarnă copii în neștire, să aibă și ei un folos din  alocația pruncilor. Simona, tată, eu, de-aș fi moldovean te-aș bate cu cureaua la curu gol – măcar bătută să fii, dacă tot nu te fute nimeni. Da-i mai bine, decât să faci copii asemenea ție… nu c-ai fi urâtă, că nu ești, da ai în tine o doză de cinism de neimaginat.

Să mă întorc la ce spuneam. Dom’le, nu-i bine să te lași incinerat, că păcătuiești enorm și iremediabil. Popii nu-ți țin slujba cuvenită oricărui dobitoc pe două picioare, iar sufletul tău va umbla langa cine știe prin ce dimensiuni. Așa au decis combatanții emisiunii, susținuți fervent și cu argumente irefutabile de musiu Ionașcu, în calitate de avocat, popă și mâncător de rahat . Cică Mântuitorul nostru, Hristos adică, așa a fost îngropat, iar noi n-avem cum să ne abatem de la obiceiul creștin.  Îmi vine să-i răspund: Băiete, ești tembel? Ești, că altfel ți-ai aminti că Mântuitorul n-a fost îngropat, adică n-a fost băgat în pământ, că asta înseamnă îngropăciunea, n-a pus nimeni pământ peste el… ci așezat într-un mormânt, e drept, săpat în coasta unui deal, sau ce-o fi fost. În fața lui, a mormântului – NU PESTE, ține minte fariseule !!! – a fost împinsă o lespede și puși soldați de pază… știm cu toții de ce. Cu alte cuvinte, Iisus n-a fost îngropat, ci lăsat să putrezească într-un loc anume, după cum erau obiceiurile vremii. Atunci, de ce îmi cere mie domnul “sulă bleagă” să mă las acoperit de pământ după moarte? De ce să nu fiu incinerat? C-așa vrea el, c-a zis biserica? Cine e biserica? Biserica suntem noi, totalitatea credincioșilor, iar în numele nostru nu poate răstălmăci nimeni nimic după bunul plac. Biserica nu e o clădire și nici un sobor de bășinoși în sutane. Clar? Popii, atâta timp cât trăiesc din banii noștri, ar face bine să audă și ce vrem noi, că, dacă vor să supraviețuiască, mai trebuie să lase deoparte  nazurile astea de fată mare. Credința nu se întemeiază pe obiceiuri, oricât de profitabile ar fie ele pentru fețele bisericești.

În Biblie nu se spune nimic despre trup decât că va deveni țărână, iar sufletul lăsând în urmă trupul și se duce unde are el treabă, sau unde e chemat. Păi și cenușa e tot un fel de îngrășământ agricol, aidoma resturilor rezultate după descompunerea unui cadavru prin putrefacție. Atunci care-i problema, cenușa nu tot în țărână ajunge? Altu-i baiu, dacă nu ești îngropat eviți niște taxe, eviți lălăiala prealacomilor părinți, eviți momentul penibil al iertăciunii, în care toți spectatorii vin să te ierte și lasă câte-un bănuț la capătul sicriului – bani ce tot la preoți ajung, ca bonus – ș-apoi îți umplu de bale neamurile. Despre asta-i vorba, de aceea se cramponează biserica în consevarea unor obiceiuri. Am zis obiceiuri, căci ele n-au de-a face cu credința sau cu Dumnezeu, nefiind lucrare divină, ci omenească. Dacă ar fi să ne luăm după Biblie și să respectăm ad literam vorbele ei, ar trebui s-avem în orice urbe câte-un deal în care să ne așezăm morții în grote. Ei, dacă nu s-a putut, popii au inventat altceva, îngroparea – pentru electricieni se numește împământare. N-aș vrea să iau în râs obiceiurile creștine, dar, hai să recunoaștem, oamenii cu preoții  laolaltă devin uneori ridicoli și nu poți să nu-i iei la mișto.

 Iubiți sutaniști (e vorba de popi), lăsați-mi și mie o fărâmă de libertate, lăsați-mă să decid eu ce se va întâmpla cu hoitul ce-l voi lăsa în urmă. Promit că familia mea va plăti cât pentru niște funerarii tradiționale, cu condiția să faceți cântarea scurtă, să nu se plictisească oamenii. Ce-aveți cu mine dacă eu vreau să fiu incinerat? Hai, nu vă mai luați după doamna Mitoșeru și după Ionașcu! Mai schimbați și voi ceva, că prea ne trageți înapoi spre milenii apuse. Catolicii, creștini și ei, au ridicat din 1963 interdicția incinerării, fără a pune însă semnul egal între îngropăciune și incinerare. E bine și așa. Greșesc catolicii, sau voi? Da, ce mai întreb, voi nu greșiți, voi sunteți imaculați, nici de comerț, nici de turism, nici de cămătărie nu v-ați apropiat, nu? Nu știu cum de nu vă crapă obrazul de rușine când vă intitulați trimiși ai Domnului pe pământ? Voi veți spune că trupul, chiar și după moarte, rămâne templu al duhului sfânt și nu ne aparține, dar n-o să-mi puteți spune de ce-i mai bine să se împută, mâncat de viermi, decât să se transforme în cenușă?

În fine, mi-a trecut. Cam asta am avut de spus, iar pe habotnicii  care au  mânâncărimi la limbă și vor să mă afurisească  în fel și chip, îi sfătuiesc să aibă milă de mamele lor, că tare mi-e teamă c-o să le pomenesc.

Publicat în vorbe | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

înviere

aievea
ori vis
m-am găsit
rătăcind
printre albine
și flori de cais

bătrân
dumnezeul
venit-a
să-și vadă
minunea
aicea-n ogradă

când toaca răsună
și clopot
nu bate
aici
învierea
încă se poate

Publicat în carte de colorat vise | Lasă un comentariu

mohorât

 

mohor mohorât
verde-vâscos
se-ntinde-n cărare
când agale scobor
toamna la vale
umbre
de gânduri nespuse
pe umeri
apasă apusul
de clopot
dangăt dogit
sparge chindia
istovite picioare
se-ncurcă în cale
nu-i chip
de-ntors
când mersu-i
în jos

Publicat în carte de colorat vise | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

păpădii

p1

neștiute de urbe
neluate în seamă
fără să știi
înfloresc păpădii
iară și iară
după frig
după vânt
uităm de cer ori cuvânt
și hormonal
pogorâm pe pământ
ne răscolă neliniști
în somnul din zori
fete-și preumblă
mintea prin nori
frenetic îngână
cenușa din noi
ziua de ieri
cu cea de apoi
paseri fac cuiburi
juruindu-și iubire
fără de știre
nemilos se aprind
în floare caiși
mălini și zambile
ieșite din fire
beată
privirea-ți cuprind
cu mov de alcov
e primăvară
cu duhul
stelei din noi
înapoi
dinainte venim
țărână-n-trupată
iarăși să fim

cais2

 

 

Publicat în carte de colorat vise | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Supă de cartofi cu afumătură

O altă fiertură de iarnă e zeama de croampe (cartofi) cu carne afumată. Afumătura, fie ciolan, costițe, mușchi sau jambon, în  Ardeal și în toată Trasilvania, e  ingredientul principal în  mâncărurile cu varză, fasole, cartofi, mazăre și chiar paste (din cele de casă: găluște și tăieței). Supa de cartofi cu afumătură e deosebit de simplă și se poate prepara de oricine în maxim 30-40 de minute.

Ingrediente (aproximativ 8 porții): 300g ciolan afumat (sau ½ kg costiță afumată, 300g jambon ori mușchi afumat), 700g cartofi, o ceapă mare, un ardei, 100g țelină, un pătrunjel mare, cimbru, frunze de țelină uscate sau tarhon, pătrunjel verde, 2 linguri de smântână, o lingură rasă de făină, un pahar de bulion, sare, ulei de floarea soarelui (3 linguri) sau untură (2 linguri).

Cantitatea de carne afumată poate fi mai mare ori mai mică – dacă vrem afumătura doar pentru aromă, 200-300g e suficient, iar dacă vrem doar un singur fel la masă (la țară cam așa e), putem crește cantitate de carne – e alegerea noastră.

Preparare:

  1. Primul pas e să ne supărăm puțin și să facem totul bucăți, adică să mărunțim zarzavaturile și facem cartofii și afumărura cubulețe.sc1

2.Stropim fundul unei oale cu untdelemn (cele 3 linguri) și sotăm superficial bucățile de carne, atât cât să-și elibereze aroma, vreo 3-4 minute, după care aruncăm în oală și ceapa, ardeiul și rădăcinoasele. Le lăsăm oleacă să se îmbibe cu aromă de aumătură și turnăm apoi peste ele o cană de apă. Le dăm răgaz să fiarbă vreo 15 minute, până ce legumele sunt aproape făcute, după care slobozim peste ele cartofii și apă până să le acopere bine pe toate. Tot acuma intră în joc și frunzele de țelină (uscate sau verzi) și o târă de sare.sc2

sc33. Când socotim că au fiert cartofii dregem supa cu o combinație de făină, smântână și buluion (într-un castron desfacem făina cu smântână și adăugăm apoi treptat bulionul). Mai lăsăm totul la fiert încă 5 minute și aromăm fiertura cu tarhon și o idee de cimbru.

Atât. Se poate servi cu smântână alături de niște ceapă tăiată julien, frecată cu sare și îmblânzită cu câțiva stropi de oțet și ulei.sc4

Poftă bună!

 

 

Publicat în la cratita | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Toros Kaposzta – (în traducere liberă, “carne de porc cu varză acră”)

După câte am observat, vizitatorii blogului meu sunt ahtiați după preparatele cu vază murată și bine fac, e bună, sănătoasă și unde mai pui că e și ieftină. De aceea zic că musai în fiece an, măcar o dată, dacă nu chiar de două-trei ori, să facem și câte un tosos. E  e o mâncare grasă de iarnă, iar la ardeleni e chiar o tradiție culinară ce nu poate fi ignorată.

Ei bine, la origini, acest preparat simplu și absolut delicios, este unguresc și ardelenii l-au preluat păstrându-i și numele, iar xenofobilor le doresc să nu se atingă de el că le-ar putea cauza amarnic la lingurică.

Ingrediente (pentru 6 porții sănătoase): 1kg carne de porc, de preferință mai grăsuță, 1,5kg varză tocata murată (dacă n-o găsiți așa, puteți lua și o căpățână mare de varză și o tocați acasă), o ceapă, 2 linguri de untură de porc (fie și untdelemn), o cană de bulion (200-300ml), o linguriță de cimbru uscat, una de mărar, una de boia și una de piper măcinat, o foaie de dafin, sare după gust și cam atât. E drept că la capitolul opționale ar mai fi smântâna și ardeiul iute, cu care se poate servi acest fel de mâncare.

Preparare în patru pași:

  1. Carnea de porc se taie cubulețe, preferabil cât mai egale, iar acesta nu e neapărat un criteriu estetic. Tăindu-le astfel, timpul lor de gătire va fi același.
  2. Rumenim ușor carnea în untura fierbinte, să zicem vreo 7-8 minute, apoi îi permitem să fiarbă, adăugând apă fierbinte (cam o ceașcă de apă), oride câte ori e nevoie, până ce carnea e pe jumătate fiartă (adică se poate mânca, dar e încă destul de tare). Am zis ori de câte ori deoarece porcul poate fi mai tânăr sau mai bătrân.toros1
  3. Când ni se pare că bucățile de carne au fiert pe jumătate, lăsăm să scadă bine apa de pe ele și adăugăm ceapa mărunțită, boiaua, mărarul, cimbrul, foaia de dafin și piperul. Le lăsăm singurele vreo 3-4 minute, amestecând din când în când.toros2
  4. Urmează varza și bulionul. Înglobăm treptat varza toccată, dându-i răgaz să se călească puțin (4-5 minute) alături de carne și celelalte minunății. Apoi adăugăm bulionul și oarece apă, până aproape să acopere varza… Cum vine asta? Așa: atunci când apăsăm ușor cu lingura lichidul să iasă la suprafață. Se fierbe totul la foc mic cam o oră, o oră și jumătate, asta depinde de noi și de ceea ce avem în cratiță. Dacă varza și carnea sunt fierte pe placul nostru, putem opri focul. În final se potrivește mâncarea de sare – doar în final pentru că varza murată e sărată și s-ar putea să nu fie nevoie de sare prea multă. (Bine ar fi să desărăm varza în prealabil, ținând-o câteva ore, 4-5, în apă rece.)toros3

Și… după cum anticipam mai sus, se sevește cu smântână și ardei iute.toros6

Poftă bună!

Publicat în la cratita | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

mama

sunt
clipe în care
tăcută
mama așteaptă
la poartă
ce are
oare lemne
de spart
o gaură-n gard
de săpat grădina
de plătit lumina
mai nimic
vrea
să mă vadă la față
să mă strângă
în brață
cu capul
pe umăr
bucuria
din lacrimi
să-i număr
să spună
ce-o doare
să văd
caisul în floare
atunci părea
cam devreme
acuma-i târziu
de-aceea nu știu
când se-arată
mama
la poartă
de-i vie
ori moartă
 

 

Publicat în carte de colorat vise | Etichetat , | Lasă un comentariu

ostropel de pui

Cuvântul ostropel este de origine necunoscută, așa că nu știm ce nație a botezat acest fel de mâncare în halul ăsta, dar putem bănui că ar fi de origine turcă deoarece, până la un punct, se aseamănă cu ciulamaua care de la turci ni se trage. S-ar putea să n-am dreptate, dar amănuntele etimologice sunt însă mai puțin importante pentru preacinstitele noastre mațe decât mâncarea în sine, care e deosebit de gustoasă și se poate prepara din ce soi carne avem prin casă, pui, porc, vită, miel, curcan și chiar pește, deși varianta din urmă n-am încercat-o încă niciodată.

Ingrediente (4 porții): un piept de pui, o ceapă, un morcov binecrescut ori 3 mai amărâți, 7-8 căței de usturoi, vreo trei rămurele de cimbru, 2 linguri de făină, 2 pahare de bullion, un pahar de vin (merge și berea dacă n-avem vin, ori niște supă de pui), frunze de pătrunjel, sare, piper, untdelemn.ingrediente

Prepararea nu durează mai mult de o jumătate de oră… hai, fie 40 de minute dacă n-avem elan în bucătărie.

1. Feliile de piept de pui, cărora le-am dat o țâră de sare și piper, le prăjim ușor într-o tigaie în care am înfirbântat vreo 2 linguri de untdelemn (Ușor înseamnă cam 1 minut pe o parte și încă unul pe cealaltă.) și apoi le scoatem pe o farfurie și le dăm timp de gândire.

2. În uleiul rămas în tigaie sotăm legumele preț de trei minute, apoi le stingem cu vin, bere, supă de pui sau apă. După ce dramul de alcool se evaporă adăugăm și bulionul și le lăsăm pe toate să dea într-un clocot. După vreo 30 de secunde, îmbăiem și bucățile de carne în sos. Acum pot fierbe împreună preț de 15-20 de minute, deoarece pieptul de pui nu are nevoie de prea mult.o2

3. În final, desfacem făina în apă sau o țâră de bulion și o adăugăm în tigaie. În 2-3 minute, când  sosul se îngroașă puțin, totul e gata. Presărăm deasupra niște pătrunjel verde și stingem focul. Se servește cu cartofi piure sau natur, mămăligă, cus-cus ori chiar orez.03

 Poftă bună!

Publicat în la cratita | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu